Am văzut clipul cu decapitarea corespondentului american de război James Foley. Am greșit. Este un click* pe care l-am regretat din clipa în care a început călăul lui Foley să vorbească. La fel ca mulți alții din întreaga lume, i-am căzut în capcană. Exact asta voia bărbatul în cagulă: să îi ascult mesajul și să nu îl uit. Din acest punct de vedere, „John”, din Statul Islamic, a câștigat.
Dincolo de reacțiile față de această tragedie umană, această înregistrare a reaprins una dintre dezbaterile fără sfârșit ale jurnalismului: ce arăți și ce ții pentru tine ca jurnalist când vine vorba despre imagini violente, dure, șocante? Există un interes public sau al publicului care să justifice difuzarea acestui video?
Am monitorizat, în ultimele două zile, mai ales presa americană și britanică. Cele mai multe instituții serioase de media nu au dat acest clip. CNN, spre exemplu, a explicat că nu vrea să difuzeze nici măcar începutul înregistrării. Au ilustrat subiectul decapitării lui Foley cu capturi din clip, iar știrea despre posibila cetățenie britanică a călăului lui cu un fragment audio din video. La fel a făcut și The Guardian. Nici New York Times nu a publicat nimic, cu toate că, luna trecută, avea această imagine pe prima pagină. New York Post a pus un cadru dinaintea decapitării pe prima pagină, cu titlul „Sălbatici”. BBC a ilustrat multe din știrile despre Foley cu poze precum cea de mai sus, în care își făcea meseria și încă nu i se răpise demnitatea umană. Global Post, pentru care a transmis jurnalistul din mai multe zone de conflict, și-a sfătuit publicul să nu se uite la clip, să nu îl distribuie. Același mesaj l-au avut și rudele lui Foley.
Am urmărit și rețelele de socializare. YouTube a șters multe dintre copiile „Mesajului pentru America”, precum și conturile jihadiștilor raportați de utilizatori. Twitter a suspendat și el numeroase conturi, inclusiv de jurnaliști care au redistribuit imaginile cumplite.
În schimb, înregistrarea cu uciderea unui alt bărbat de culoare de către polițiștii din Ferguson, SUA, putea fi găsită ieri peste tot – atât în presa internațională, cât și pe rețelele de socializare și platformele de video sharing. Am redistribuit-o și eu, cu un mesaj care sublinia cât de ușor a fost împușcat și al doilea bărbat, și nu s-a întâmplat nimic cu contul meu.
Care este diferența dintre cele două clipuri, între cele două morți? Am pus această întrebare pe Facebook și le-am adresat-o, ulterior, și unor jurnaliști. Dintre toate răspunsurile, unul a subliniat în mod special două diferențe foarte mari: „Numărul de hituri pe YouTube nu va încuraja poliția americană să mai împuște și alți negri, în vreme ce numărul mare de hituri pe YouTube la (înregistrarea cu, n.red.) Foley va încuraja sigur pe ISIS să filmeze decapitarea altora. În cazul poliției americane este o probă care poate ajuta în dezbaterea despre „lawful killing” (omor justificat, n.red.). În decapitarea lui Foley, nu e nimic „lawful”, și cu atât mai puțin nu ajută la vreo dezbatere”.
Regula simplă este că nu publici imagini violente. Realitatea nu este nici pe departe atât de simplă în aceste vremuri în care trebuie să redefinești constant ce este „violent”, ce este „acceptabil” pentru publicul tău, pentru numele tău. Dezbaterea a devenit cu atât mai dificilă de când linia dintre media tradiționale și cele neconvenționale sau „new age” este tot mai subțire, când oricine poate fi informator. Aceste decizii nu se iau ușor, nu există niciodată o singură cale când vine vorba de a decide ce publici și ce nu. Ca în orice decizie, poți cântări prost argumentele, poți evalua eronat situația. Poți greși.
Știu, presa și publicul din România au multe altele pe cap pentru a participa la o dezbatere precum cea a moralității difuzării unui clip cu un jurnalist decapitat. Cu toate acestea, mă încăpățânez să vă invit la o pauză de normalitate. Să ne prefacem că ne permitem această dezbatere, că nu există un Mirel Palada dorninc să „execute electric jurnaliști obiectivi”, ziariști de vânzare și ziariști cumpărați, gazetari care își bat joc de meseria lor și de respectul publicului lor. Pun, deci, deoparte aceste lucruri și vă întreb:
– Trebuie să vedem decapitarea lui James Foley? Noi, jurnaliștii, trebuie să v-o arătăm?
– Care este diferența între difuzarea imaginilor cu Foley și a celor cu cei doi bărbați de culoare împușcați abuziv de poliția americană din orașul Ferguson? Dar între aceste două cazuri și clipurile cumplite cu copiii gazați în Siria?
– Unde se opresc interesul public și interesul publicului când vine vorba de prezentarea unor ilustrații ale barbariei?
Pentru că așa este corect, voi răspunde eu întâi, nu cu ce am învățat la cursurile de deontologie sau etică, ci cu un răspuns uman. Anul acesta, am relatat și eu din „locuri fierbinți”. Maidanul din Kiev, când lunetiștii începuseră să tragă în mulțime și când jurnaliștii erau agresați. Am ajuns recent și la granița cu Siria (țara cu cele mai multe morți în rândul jurnaliștilor în 2014, conform BBC), cu toate că am stat în „liniștea turcească”. Dacă mi s-ar fi întâmplat, totuși, ceva în aceste deplasări, un risc pe care, ca jurnalist, ți-l asumi mereu, nu aș fi vrut să vedeți clipul cu mine devenită un instrument al propagandei terorii. Preț de un minut, din păcate, eu nu am avut, acum, înțelepciunea click-ului.
Aștept răspunsurile voastre.
Mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis
*Un text foarte bun despre nevoia unui click mai bine gândit în fața ororilor pe care le întâlnim zilnic pe Internet: James Ball, The Guardian